Nedumerire

Cred că pentru o persoană obişnuită si anonimă  ca mine, aflată în ultima parte a vieţii, nedumerirea este starea cea mai obişnuită. Credeam că am văzut totul şi că nimic nu mai poate să mă nedumerească. Şi astăzi trăiesc evenimente care mă nedumeresc profund. Parcă logica ar fi dispărut complet din ceea ce văd şi aud. În fond ce mi-ar pasă mie, din bucătăria mea modestă de la etajul zece, ce se întâmplă cu bogătaşii creaţi în ultimele  două decenii din nimic?  Şi totuşi mă surprind fiindu-mi milă de Gigi Becalli pentru a cărui evoluţie nu am avut decât repulsie permanent. Da, îmi este milă să-l ştiu dormind într-o celulă de închisoare! Şi acest sentiment de milă mă surprinde în primul rând pe mine. Mi-a fost milă şi de Puiu Popoviciu şi drept să spun nici nu ştiam că există pe lumea asta până nu i-am auzit numele la radio. Parcă prea se vine aşa cu cele mai severe mijloace de coerciţie după ce ani şi ani au fost lăsaţi să facă tot ce au vrut şi li s-au deschis larg uşile pentru tot ce au dorit să realizeze chiar dacă legea nu prea era de partea lor. De ce trebuie acum acest teatru dacă atunci nu li s-a pus legea în faţă? Oare crede cineva că noi, anonimii, vom fi satisfăcuţi pentru o clipă că iată şi bogătaşii ajung la închisoare aşa de la o zi la alta? Ei bine, în ciuda faptului că ei sunt milionari în euro şi eu nu am nici un fel de venit personal, nu simt nici o satisfacţie ci doar cea mai oamenească milă! Şi consider că la un rău deja făcut se vine cu alt rău periculos pentru că una este să încalci legea sub ochii binevoitori ai cârmuririi şi alta este să arestezi oameni pentru motive nu tocmai clare. Cred că nici eu ca cetăţean anonim nu sunt respectat cu ceva prin acest gest şi nici legea nu este servită în vreun fel. Parcă am trăi într-o telenovelă fără sfârşit! Şi asta mă nedumereşte: oare nu se poate să aducem puţin şi cu un film ceva mai artistic?